Povestea mea

Salut si bine ai venit! 

Sunt Marius Albu, navigator, alpinist și speolog, m-am născut la Onești, în județul Bacău, în luna mai a anului 1955.

Ca orice copil din acea vreme, mi-am petrect majoritatea timpului liber afară, în natură, alergând pe dealuri sau bălăcindu-mă în apele din zonă. Mare parte din vacanțe mi le petreceam la bunica mea la Onești, unde în decorul de povesete curge apa Casinului.

La vremea aceea era doar o distracție să îți faci plute din „orice” și să-ți dai drumul pe Casin, în special după ploile torențiale de vară, când apa era mai tulbure, mai rapidă, deci și distracția era mai mare.

A venit și vremea cititului, cu ce să începi când ești prins în mrejele aventurilor decât cu Jules Verne, să trăiești fiecare secundă de lectură doar cu gândul că într-o zi și tu vei face acele lucruri, și tu vei fi un Nemo, și tu vei calatorii în jurul lumii, și citești, și citești și visezi, și uite așa trec zilele, anii, viața.

Într-o zi imi ajunge în mâini cartea lui Radu Tudoran „Cu Toate Panzele Sus”, atunci s-a produs declicul din mintea mea ce a dus mai târziu la pasiunea pentru navigație, îmi amintesc că de atunci, indiferent ce făceam, gândul mi-era la mare, cel mai interesant este că la acel moment nici nu apucasem să văd marea, habar n-aveam cum arată, îmi spuneam doar că acolo trebuie să ajung, pe valurile ei, să trăiesc aventura vieții mele, să trăiesc însăși viața mea.

Părea însă, un vis îndepărtat, deși îmi doream, viața are alte reguli, nu puteam ajunge acolo fără să trec prin „filiera” vieții, care înainte de aventură îți oferă greutățile și bucuriile obișnuite, școală, serviciu, căsătorie, copii, care iți reașează prioritățile, care nu-ți dă voie să faci ce vrei, poți doar să visezi, și ce faci? Visezi, plângi în sufletul tau ori de câte ori citești o carte despre mare, vezi un film sau un documentar despre navigație, te gândești că visul se îndepărtează de tine și că nu-l vei trăi niciodată.

Și uite așa trece adolescența mea, devin adult responsabil cu meserie la bază (strungar), meserie care-mi place și care se dovedeste mai târziu în viata mea, de mare folos, mă căsătoresc, ajung să am doi copii, baieți, Andrei și Bogdan.

Și marea rămâne un vis.

Dar nu poți fi un spirit liber și să stai pe canapea, așa că îmi descopăr și alte pasiuni, cum ar fi speologia și alpinismul.

Și uite-așa, cu gândul la mare ajung să fiu cu capul în nori la propriu, pe vârfuri de munte, dar și în întunericul din pântecele pământului.

Așa ajung să deschid trasee noi în peșteri, să refac trasee de alpinism, să confecționez pitoane, hamuri, pufoaice, rucsacuri, platforme pentru pitonări de trasee, practic ajung să confecționez orice era necesar pentru a putea merge pe munte sau în peșteri.

Urc pe munții din țară, mă cațăr pe majoritatea traseelor de alpinism, mă atașez foarte mult de zona Cheile Bicazului, reușesc să cartez mai multe peșteri din Hășmaș, străbat Meridionalii integral iarna, organizez expediții pe munții de prin lumea largă, urc pe Ojos de Salados 6893m și Aconcagua 6962m , ajung pe Denali în Alaska6194m, unde îmi pierd cateva bucăți din degete și nas, dar asta într-o altă poveste.

Și gândul îmi zboară mereu la mare, o aud când mă târăsc prin hornurile peșterilor, îmi mijesc ochii de pe vârfurile munților ca s-o văd, îmi umflu nările cu aer în speranța că o voi simți… încă nu, încă este departe, este acolo, mă întreb, mă așteaptă?

Și… marea apare la orizont.

În 1990, am cumpărat coca unei ambarcațiuni. Am început construcția unui velier, muncă deloc ușoară. A trebuit să învăț din mers, a trebuit să muncesc din greu și să adun fiecare ban pentru a finaliza cu succes velierul Phoenix.

Planul era stabilit: înconjurul lumii. Pregătirile au durat câțiva ani.

În sfârșit, în 1993, cu tolba plină de speranțe, încărcat de emoții, plec împreună cu partenera mea de la acea vreme, Mihaela Mușat, în prima încercare de circumnavigatie.

Din păcate, o furtuna în Marea Neagră îmi zădărnicește planurile. Catargul, cumpărat la mâna a doua, a cedat vânturilor puternice.

Plecarea a fost amânată cu un an.

Pornim din nou în marea aventură. Traseul urmat a fost: Marea Neagră, Marea Mediterană, Oceanul Atlantic. Prin Canalul Panama am trecut în Oceanul Pacific. Am făcut diverse opriri în arhipelagurile din Pacific. Am ajuns apoi Australia unde am stat câteva luni.

După ce am părăsit Australia am traversat Marea Chinei de Sud. Am facut un stop în Bali și apoi ne-am oprit în  Malaezia, în Arhipelagul insulelor Langkawui. De acolo am navigat până în Thailanda. În 1996 am petrecut Craciunul și Revelionul în Pukhet. În ianuarie 1997 am părăsit golful Ao Chalong și am început traversarea Oceanului Indian. La începutul lunii martie am intrat în Marea Roșie. A urmat traversarea Mării Roșii și trecerea Canalului Suez. Ultima porțiune, Marea Mediterană și apoi cele două strâmtori: Dardanele și Bosfor au încheiat circumnavigația.

La începutul lunii mai, 1997, eu și Mihaela Mușat am ajuns în Constanța. A fost o performanță atât pentru noi cât și pentru navigația cu vele din România, până în acel moment nici un român nu făcuse asta.

Să fii primul!

Frumos, înălțător, de acord, dar eu nu pentru asta trăisem cu sufletul la gură peste jumătate din viață, pentru mine a fost „cununia” cu marea, cu valurile ei, cu soarele și furtunile ei, cu mirosul ei sărat, cu apusurile și răsăriturile ei, cu cerul înstelat privit în muzica valurilor ei, cu liniștea ei, cu viața ei.

În brațele mării mă simt VIU și LIBER!.

Și uite așa am început să mă gândesc doar cum să ajung mai mult pe mare și pentru că nu puteam doar să ies la plimbare în jurul țărmului, m-am gândit să plec din nou, așa că în 1997 mă urc în barcă și plec, ajung în Caraibe, pe insula Saint Marteen unde ramân o vreme și lucrez ca strungar (v-am spus mai sus, meserie de viitor :)).

În 1998 părăsesc insula și continui navigația, ajung în România în 2004, finalizând pentru a doua oară circumnavigația, pe același traseu.

Dar aud voci, nu nu am luat-o razna, sunt vocile din mintea mea care-mi spun că a venit vremea să merg pe urmele Speranței, visul copilăriei mele se conturează clar, gata, plec.

Și iată că în 2009 încep proiectul „Cu toate Pânzele Sus pe Urmele Speranței”, care presupunea străbaterea traseului imaginat de Radu Tudoran pentru Goeleta Speranța din cartea sa Cu toate Pânzele Sus.

Plec împreună cu soția mea, Cătălina Albu.

Traseul urmat a fost: Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Roșie, Marea Mediterană, Oceanul Atlantic,coasta Americii de Sud, Canalul Panama, Oceanul Pacific, Australia, Noua Zeelandă de unde am traversat împreună cu fiul meu , Adrian Albu, Oceaul Pacific de Sud, prin zona Roaring Forties, până în Puerto Mott-Chile. De aici am urmat traseul prin Strâmtoarea Magellan, Canalul Beagle, Capul Horn.

Aici reușim sa facem o nouă premieră românească, atingerea punctului extrem, Cpul Horn și Insula Hornos, continuăm să navigăm prin Țara de Foc, prin Oceanul Atlantic, insulele Azore, Marea Mediterană, Marea Neagră, pâna la Sulina, unde se încheie și călătoria noatră pe urmele Speranței, pe un traseu ușor modificat, urmare a multor probleme apărute, dar lucrurile astea le veți afla altădată.

Și acum?

Acum începe altă aventură, singur, 28.000 de mile marine, fără oprire.

Marius Albu.